- Publicitate -
Ieși din dependența emoțională
Ne agățăm de o poveste hrănindu-ne cu respingere, negându-ne pe noi înșine, închiși în convingerea absurdă de a fi iubiți de cei care nu vor să știe despre noi. Devenim „dependenți” de relațiile toxice, dependenți emoțional, chiar dacă acestea ne fac să ne simțim rău și adăugăm doar durere vieții noastre. Psihologul explică fundalul acestui mod „excesiv” de a iubi. Și apoi vă ajută să înțelegeți dacă sunteți afectat de un test
- Publicitate -
Adele H. este un film al regizorului Francois Truffaut bazat pe jurnalele fiicei lui Victor Hugo. O poveste de dragoste, așa cum spune subtitrarea. Povestește despre sentimentul copleșitor al acestei tinere pentru un bărbat care este complet indiferent față de ea. Ceea ce o va conduce să se smerească, să se supună, să se piardă progresiv.
Viața genialului sculptor francez Camille Claudel, elev și iubitor al marelui Auguste Rodin de peste cincisprezece ani, ne oferă o dragoste pasională, furtunoasă și epuizantă, care o va determina să moară într-un azil după o internare teribilă care a durat treizeci de ani.
Sunt două povești cu o pasiune intensă, cuprinzătoare, obsesivă. Călătorii prin suferința femeilor într-o căutare disperată de afecțiune în care dorința și nebunia sunt combinate periculos. Există, de asemenea, multe povești comune care, într-un fel, seamănă cu acestea. Care se bazează pe sentimente intense, chinuitoare, ambivalente, distructive. Asta te face să suferi. Care sunt identificate ca „iubire”. Este adevărat: iubirea ne face mereu dependenți. Aceasta este frumusețea acestei experiențe copleșitoare și extraordinare. Devenim un pic exagerati si morbiși, pentru că fără celălalt nu putem fi, nu supraviețuim, ne lipsește ceva. Intrăm unul în celălalt, ne umplem, ne scufundăm. Uneori ne blocăm. La urma urmei, a avea o legătură înseamnă „a fi legat” de cineva. Când suntem rupți de relații importante, suferim inevitabil. În acest sens suntem mereu dependenți de dragoste.
Legăturile ne definesc cine suntem. Doar prin cele mai puternice dependențe ne dăm sens, ne structurăm. Din primele experiențe timpurii cu personaje semnificative care au grijă de noi, de obicei mama, experimentăm un tipar de atașament pe care tindem să îl retrăim în relațiile intime ale adulților. Printr-o dependență timpurie satisfăcătoare și fericită putem deveni, crescând, autonom și știm să recreăm o „dependență gratuită” cu un partener, care nu ne amenință profund.
Dar lucrurile se complică adesea. Nu suntem niciodată atât de lipsiți de apărare, ca în momentul în care iubim, reflectă Freud, pentru că în dragoste punem cele mai fragile părți ale noastre. Ceea ce poate nu este suficient de organizat și, prin urmare, ne face extrem de vulnerabili, disperați de o recunoaștere emoțională, de o iubire necondiționată, cea pe care nu am avut-o niciodată. Încercăm să plătim credite emoționale care aparțin unor experiențe care se scufundă în trecut. Cineva nu ne-a iubit suficient, ne-au spus că nu merităm, că trebuie să facem totul pentru a merita afecțiune. Abandon, respingere, devalorizare, le-am cunoscut deja, apoi ne chinuim în iluzia de a putea schimba lucrurile și persoana. Suntem conduși să suferim și să suportăm degeaba prea mult timp. Ne agățăm de o poveste hrănindu-ne cu respingere, negându-ne pe noi înșine, închiși în convingerea absurdă de a fi iubiți de cei care nu vor să știe despre noi, nu pot sau nu pot. De la cei care au dificultăți, probleme, greutăți și totuși credem că putem salva. De la cei care sunt inaccesibili, dar vrem să ne apropiem. Sau sărim de la o relație la alta fără să avem vreodată o „întâlnire” adevărată. Devenim „dependenți” de relațiile toxice, dependenți emoțional, chiar dacă acestea ne fac să ne simțim rău și adăugăm doar durere vieții noastre. Ne scufundăm într-o condiție de disperare, frică, incertitudine din care nu putem scăpa, chiar dacă o recunoaștem ca fiind nesatisfăcătoare: nu ne putem lipsi de ea. O iubire autodistructivă. Dependența de dragoste este termenul englezesc care identifică această condiție. Desigur, mitul iubirii romantice, atât de dragi culturii noastre, nu ne ajută. Pentru că propune relații distructive și anulatoare, precum relațiile de vis. Propune „legi” falsificate despre dragoste. Că căutarea iubirii este baza fericirii, de exemplu, că sentimentul este pentru totdeauna și mai presus de toate, că există o persoană specifică pentru noi care ne poate completa, că dacă rezistăm și ne angajăm, celălalt se va schimba, că căci dragostea este tolerată. Mitul în special împotriva femeilor, întotdeauna chemat să susțină, să înțeleagă, să reziste. Agravate de arhetipurile feminine dezavantajoase, cum ar fi primele modele feminine servite până la fetițe, prințesele, care nu trebuie decât să fie frumoase, așteaptă să fie alese și își iubesc necondiționat prințul.
Calea spre evadare dintr-un destin sentimental care ni se pare advers este o călătorie interioară prin frici, absențe, neajunsuri. Pentru a descoperi energiile vitale cu care ni se oferă întotdeauna, chiar dacă nu pare. Dezabonați-vă de la acea idee a fragilității de noi înșine, de a nu putea fi singuri, de a nu fi nimeni fără partener. Puneți-o pe cealaltă persoană deoparte în reflecție și conștientizați atitudinea noastră și lucrurile pe care le repetăm în relațiile noastre. Încercăm să vedem dependența noastră ca ceva ce poate fi schimbat. Și ne luăm timp să recunoaștem oamenii care ne tratează bine și ne fac să ne simțim iubiți. Trebuie să facem o muncă activă asupra noastră pentru a învăța să fim singuri și să descoperim modalități libere de a trăi relații, nu pentru a ne completa sau a ne salva, ci pentru a ne extinde, pentru a ne oferi mai mult.
Viața genialului sculptor francez Camille Claudel, elev și iubitor al marelui Auguste Rodin de peste cincisprezece ani, ne oferă o dragoste pasională, furtunoasă și epuizantă, care o va determina să moară într-un azil după o internare teribilă care a durat treizeci de ani.
Sunt două povești cu o pasiune intensă, cuprinzătoare, obsesivă. Călătorii prin suferința femeilor într-o căutare disperată de afecțiune în care dorința și nebunia sunt combinate periculos. Există, de asemenea, multe povești comune care, într-un fel, seamănă cu acestea. Care se bazează pe sentimente intense, chinuitoare, ambivalente, distructive. Asta te face să suferi. Care sunt identificate ca „iubire”. Este adevărat: iubirea ne face mereu dependenți. Aceasta este frumusețea acestei experiențe copleșitoare și extraordinare. Devenim un pic exagerati si morbiși, pentru că fără celălalt nu putem fi, nu supraviețuim, ne lipsește ceva. Intrăm unul în celălalt, ne umplem, ne scufundăm. Uneori ne blocăm. La urma urmei, a avea o legătură înseamnă „a fi legat” de cineva. Când suntem rupți de relații importante, suferim inevitabil. În acest sens suntem mereu dependenți de dragoste.
Legăturile ne definesc cine suntem. Doar prin cele mai puternice dependențe ne dăm sens, ne structurăm. Din primele experiențe timpurii cu personaje semnificative care au grijă de noi, de obicei mama, experimentăm un tipar de atașament pe care tindem să îl retrăim în relațiile intime ale adulților. Printr-o dependență timpurie satisfăcătoare și fericită putem deveni, crescând, autonom și știm să recreăm o „dependență gratuită” cu un partener, care nu ne amenință profund.
Dar lucrurile se complică adesea. Nu suntem niciodată atât de lipsiți de apărare, ca în momentul în care iubim, reflectă Freud, pentru că în dragoste punem cele mai fragile părți ale noastre. Ceea ce poate nu este suficient de organizat și, prin urmare, ne face extrem de vulnerabili, disperați de o recunoaștere emoțională, de o iubire necondiționată, cea pe care nu am avut-o niciodată. Încercăm să plătim credite emoționale care aparțin unor experiențe care se scufundă în trecut. Cineva nu ne-a iubit suficient, ne-au spus că nu merităm, că trebuie să facem totul pentru a merita afecțiune. Abandon, respingere, devalorizare, le-am cunoscut deja, apoi ne chinuim în iluzia de a putea schimba lucrurile și persoana. Suntem conduși să suferim și să suportăm degeaba prea mult timp. Ne agățăm de o poveste hrănindu-ne cu respingere, negându-ne pe noi înșine, închiși în convingerea absurdă de a fi iubiți de cei care nu vor să știe despre noi, nu pot sau nu pot. De la cei care au dificultăți, probleme, greutăți și totuși credem că putem salva. De la cei care sunt inaccesibili, dar vrem să ne apropiem. Sau sărim de la o relație la alta fără să avem vreodată o „întâlnire” adevărată. Devenim „dependenți” de relațiile toxice, dependenți emoțional, chiar dacă acestea ne fac să ne simțim rău și adăugăm doar durere vieții noastre. Ne scufundăm într-o condiție de disperare, frică, incertitudine din care nu putem scăpa, chiar dacă o recunoaștem ca fiind nesatisfăcătoare: nu ne putem lipsi de ea. O iubire autodistructivă. Dependența de dragoste este termenul englezesc care identifică această condiție. Desigur, mitul iubirii romantice, atât de dragi culturii noastre, nu ne ajută. Pentru că propune relații distructive și anulatoare, precum relațiile de vis. Propune „legi” falsificate despre dragoste. Că căutarea iubirii este baza fericirii, de exemplu, că sentimentul este pentru totdeauna și mai presus de toate, că există o persoană specifică pentru noi care ne poate completa, că dacă rezistăm și ne angajăm, celălalt se va schimba, că căci dragostea este tolerată. Mitul în special împotriva femeilor, întotdeauna chemat să susțină, să înțeleagă, să reziste. Agravate de arhetipurile feminine dezavantajoase, cum ar fi primele modele feminine servite până la fetițe, prințesele, care nu trebuie decât să fie frumoase, așteaptă să fie alese și își iubesc necondiționat prințul.
Calea spre evadare dintr-un destin sentimental care ni se pare advers este o călătorie interioară prin frici, absențe, neajunsuri. Pentru a descoperi energiile vitale cu care ni se oferă întotdeauna, chiar dacă nu pare. Dezabonați-vă de la acea idee a fragilității de noi înșine, de a nu putea fi singuri, de a nu fi nimeni fără partener. Puneți-o pe cealaltă persoană deoparte în reflecție și conștientizați atitudinea noastră și lucrurile pe care le repetăm în relațiile noastre. Încercăm să vedem dependența noastră ca ceva ce poate fi schimbat. Și ne luăm timp să recunoaștem oamenii care ne tratează bine și ne fac să ne simțim iubiți. Trebuie să facem o muncă activă asupra noastră pentru a învăța să fim singuri și să descoperim modalități libere de a trăi relații, nu pentru a ne completa sau a ne salva, ci pentru a ne extinde, pentru a ne oferi mai mult.
sursa: d.repubblica.it
Loris Old
- Publicitate -
