Stigmatul social asociat cu tulburările mintale și problemele psihologice este de lungă durată. De fapt, chiar cuvântul „stigmat” are conotații negative și provine din Grecia antică, unde un stigmat era o marcă cu care erau marcați sclavii sau criminalii.
De secole, societatea nu a tratat mult mai bine oamenii cu depresie, autism, schizofrenie sau alte boli mintale. În Evul Mediu, bolile mintale erau considerate o pedeapsă divină. Se credea că bolnavii sunt stăpâniți de diavol, iar mulți erau arși pe rug sau aruncați în primele aziluri, unde erau legați de pereți sau de paturile lor.
În timpul Iluminismului, bolnavii mintal au fost în sfârșit eliberați din lanțurile lor și au fost create instituții pentru a-i ajuta, deși stigmatizarea și discriminarea au atins un apogeu nefericit în perioada nazistă în Germania, când sute de mii de bolnavi mintal au fost uciși sau sterilizați.
Astăzi încă nu ne-am eliberat complet de stigmatizarea care însoțește bolile mintale. Mulți oameni continuă să perceapă problemele emoționale ca un semn de slăbiciune și un motiv de rușine. De fapt, acest stigmat nu afectează numai persoanele cu tulburare, ci se extinde și asupra membrilor familiei lor, prietenilor cei mai apropiați și chiar lucrătorilor care îi ajută.
Stigmatul curtoaziei, o respingere socială larg răspândită
Chiar și familia, prietenii și persoanele apropiate pot suferi așa-numitul „stigmat al curtoaziei”. Este vorba despre respingerea și discreditarea socială asociată persoanelor care se află într-o relație cu cei care sunt „marcați”. În practică, stigmatizarea persoanei afectate de tulburarea mintală se transmite asupra celor care au relații de familie sau profesionale cu aceasta.
Stigmatul familial este cel mai frecvent și afectează de obicei părinții, frații, soții, copiii și alte rude ale persoanei care suferă de tulburare. Dar nu este singurul. Un studiu realizat la Universitatea din Victoria a relevat că stigmatul asocierii se extinde și asupra celor care lucrează cu grupuri marginalizate și excluse din punct de vedere social. Stigmatul curtoaziei are un impact puternic și asupra acestor oameni. Ei recunosc că prietenii și familia lor nu le susțin și nu înțeleg asistența socială și că profesioniștii din alte instituții și oamenii în general îi tratează rău. Acest lucru, evident, ajunge să le afecteze sănătatea și este unul dintre principalele motive care îi determină să renunțe la locul de muncă.
Narațiunile despre vinovăție, rușine și contaminare sunt principalii factori care dau naștere stigmatizării curtoaziei. Narațiunile despre vinovăție sugerează că cei care sunt conectați într-un fel cu persoanele stigmatizate sunt vinovați sau responsabili pentru implicațiile sociale negative ale stigmatizării. În schimb, narațiunile despre contaminare sugerează că acești oameni sunt probabil să aibă valori, atribute sau comportamente similare. Evident, acestea sunt stereotipuri fără temei care s-au transmis de-a lungul timpului și pe care nu le-am putut eradica complet din societatea noastră.
Umbra lungă a stigmatizării asociației și daunele pe care le provoacă
Membrii familiei supuși stigmei de curtoazie simt rușine și vinovăție. Adesea, de fapt, se învinuiesc pentru că cred că au contribuit într-un fel la îmbolnăvirea membrului familiei. Ei experimentează, de asemenea, suferință emoțională profundă, niveluri crescute de stres, depresie și izolare socială.
Desigur, se simte greutatea stigmatizării curtoaziei. Cercetătorii de la Universitatea Columbia au intervievat 156 de părinți și parteneri de pacienți psihiatrici care au fost internați pentru prima dată și au constatat că jumătate au încercat să ascundă problema altora. Motivul? Ei au experimentat direct neînțelegerea și respingerea socială.
Un studiu deosebit de șocant, realizat la Universitatea Lund, în care 162 de membri ai familiei pacienților internați în secțiile de psihiatrie au fost intervievați după episoade acute a relevat că cei mai mulți au simțit tentaculele lungi ale stigmatizării curtoaziei. Mai mult, 18% dintre rude au recunoscut că în unele ocazii au crezut că pacientul ar fi mai bine mort, că ar fi mai bine dacă nu s-ar fi născut niciodată sau că nu l-au întâlnit niciodată. 10% dintre aceste rude au avut și gânduri sinucigașe.
De acest stigma extins suferă și calitatea relației cu persoana afectată. O serie de studii efectuate la Universitatea din Florida de Sud au relevat faptul că stigmatizarea politeței afectează părinții copiilor cu dizabilități prin inhibarea interacțiunilor sociale și oferindu-le o aură negativă. Acești părinți percep judecata și vina altora cu privire la dizabilitățile, comportamentul sau îngrijirea copilului lor. Iar percepția socială ajunge să exercite o presiune negativă asupra relației dintre persoanele stigmatizate și familiile acestora. Rezultatul? Sprijinul social pe care îl primesc persoanele cu tulburare mintală este redus.
Cum să evitați stigmatizarea asociată cu tulburările mintale?
Sociologul Erwin Goffman, care a pus bazele cercetării privind stigmatizarea, a scris asta „Nu există nicio țară, societate sau cultură în care persoanele cu boli mintale să aibă aceeași valoare socială ca și persoanele fără boli mintale”. Era atunci anul 1963. Astăzi suntem în 2021 și puține s-au schimbat în imaginația populară.
Studiile au arătat că cel mai bun mod de a scăpa de acele stereotipuri, care fac atât de mult rău, este să nu lansezi campanii goale care servesc doar la îngrășarea buzunarelor agențiilor de publicitate și a conștiințelor curate, ci că există un aspect mai puțin spectaculos și mult mai mult. modalitate eficientă.de reducere a stigmatizării curtoaziei: contactul cu cei afectați.
Este pur și simplu o chestiune de lărgire a privirii. Dacă ținem cont de faptul că aproximativ 50% din populație va experimenta în timpul vieții un episod legat de o tulburare psihică – fie că este vorba de anxietate sau depresie – este foarte probabil să cunoaștem pe cineva care suferă sau a suferit de o problemă emoțională. Dacă suntem conștienți de existența acestor oameni în viața noastră și de problemele prin care trec, vom avea o imagine mai realistă a tulburărilor mintale care ne ajută să ne regândim stereotipurile pentru a dezvolta o atitudine mai deschisă, tolerantă și înțelegătoare.
Surse:
Rössler, W. (2016) Stigmatul tulburărilor mintale. Un mileniu - istorie lungă a excluziunii sociale și a prejudecăților. EMBO Rep; 17 (9): 1250-1253.
Phillips, R. & Benoit, C. (2013) Exploring Stigma by Association among Front-Line Care Providers Serving Sex Workers. Politica de sănătate; 9 (SP): 139–151.
Corrigan, PW et. Al. (2004) Nivelurile structurale ale stigmatizării și discriminării bolii mintale. Schizophr Bull; 30 (3): 481-491.
Green, SE (2004) Impactul stigmatizării asupra atitudinilor materne față de plasarea copiilor cu dizabilități în instituții de îngrijire rezidențială. Soc Sci Med; 59 (4): 799-812.
Green, SE (2003) „Ce vrei să spui „ce e în neregulă cu ea?””: Stigma și viețile familiilor copiilor cu dizabilități. Soc Sci Med; 57 (8): 1361-1374.
Ostman, M. & Kjellin, L. (2002) Stigma prin asociere: factori psihologici la rudele persoanelor cu boli mintale. Br J Psihiatrie; 181: 494-498.
Phelan, JC et. Al. (1998) Bolile psihiatrice și stigmatizarea familiei. Schizophr Bull; 24 (1): 115-126.
Intrarea Stigmatul de curtoazie, atunci când respingerea socială se extinde la familia persoanelor cu tulburări mintale a fost publicat pentru prima dată în Colțul Psihologiei.
