Dacă am fi toți la fel de buni și deștepți pe cât credem că suntem, lumea ar fi un loc infinit mai bun. Problema este că efectul Wobegon intervine între percepția noastră despre noi înșine și realitate.
Lacul Wobegon este un oraș fictiv locuit de personaje foarte deosebite, deoarece toate femeile sunt puternice, bărbații sunt frumoși și copiii sunt mai deștepți decât media. Acest oraș, creat de scriitorul și umoristul Garrison Keillor, și-a dat numele efectului „Wobegon”, un prejudiciu de superioritate cunoscut și sub numele de superioritate iluzorie.
Care este efectul Wobegon?
Era în 1976 când Colegiul Colegiului a oferit unul dintre cele mai cuprinzătoare mostre de prejudecată de superioritate. Din milioanele de studenți care au susținut examenul SAT, 70% au considerat că sunt peste medie, ceea ce a fost, statistic, imposibil.
Un an mai târziu, psihologul Patricia Cross a descoperit că în timp această superioritate iluzorie se poate agrava. Prin intervievarea profesorilor de la Universitatea din Nebraska, el a descoperit că 94% considerau că abilitățile lor de predare erau cu 25% mai mari.
Prin urmare, efectul Wobegon ar fi tendința de a crede că suntem mai buni decât alții, de a ne poziționa peste medie, crezând că avem mai multe trăsături pozitive, calități și abilități în timp ce le minimizăm pe cele negative.
Scriitorul Kathryn Schulz a descris perfect această prejudecată de superioritate în momentul autoevaluării: „Mulți dintre noi trecem prin viață presupunând că avem fundamental dreptate, practic tot timpul, fundamental despre orice: credințele noastre politice și intelectuale, credințele noastre religioase și morale, judecata pe care o facem altor oameni, amintirile noastre, înțelegerea fapte ... Chiar dacă atunci când ne oprim să ne gândim la asta pare absurd, starea noastră naturală pare să presupună subconștient că suntem aproape omniscienți ”.
De fapt, efectul Wobegon se extinde la toate sferele vieții. Nimic nu scapă influenței sale. Putem crede că suntem mai sinceri, mai inteligenți, mai hotărâți și mai generoși decât alții.
Această tendință de superioritate se poate extinde chiar și la relații. În 1991, psihologii Van Yperen și Buunk au descoperit că majoritatea oamenilor credeau că relația lor este mai bună decât cea a altora.
O prejudecată rezistentă la dovezi
Efectul Wobegon este o prejudecată deosebit de rezistentă. De fapt, uneori refuzăm să deschidem ochii chiar și la dovezile care arată că este posibil să nu fim atât de buni sau de inteligenți pe cât ne presupunem.
În 1965, psihologii Preston și Harris au intervievat 50 de șoferi spitalizați după un accident de mașină, dintre care 34 erau responsabili pentru același lucru, conform dosarelor poliției. De asemenea, au intervievat 50 de șoferi cu o experiență de conducere imaculată. Au descoperit că șoferii ambelor grupuri credeau că abilitățile lor de conducere erau peste medie, chiar și cei care au provocat accidentul.
Este ca și cum ne-am forma o imagine despre noi înșineți în piatră, care este foarte greu de schimbat, chiar și în fața celor mai puternice dovezi că acest lucru nu este cazul. De fapt, neurologii de la Universitatea din Texas au descoperit că există un model neuronal care susține această prejudecată de autoevaluare și ne face să ne judecăm personalitățile mai pozitive și mai bune decât ale altora.
Interesant este că au constatat, de asemenea, că stresul mental crește acest tip de judecată. Cu alte cuvinte, cu cât suntem mai stresați, cu atât este mai mare tendința de a ne întări credința că suntem superiori. Acest lucru indică faptul că această rezistență acționează de fapt ca un mecanism de apărare pentru a ne proteja stima de sine.
Atunci când ne confruntăm cu situații dificil de gestionat și de acord cu imaginea pe care o avem despre noi înșine, putem răspunde închizând ochii la dovezi pentru a nu ne simți atât de rău. Acest mecanism în sine nu este negativ, deoarece ne poate oferi timpul necesar procesării a ceea ce s-a întâmplat și schimbarea imaginii pe care o avem despre noi înșine pentru a o face mai realistă.
Problema începe atunci când ne agățăm de acea superioritate iluzorie și refuzăm să recunoaștem greșelile și defectele. În acest caz, cei mai afectați vom fi noi înșine.
Unde apare prejudecata superiorității?
Creștem într-o societate care ne spune de la o vârstă fragedă că suntem „speciali” și suntem adesea lăudați pentru abilitățile noastre, mai degrabă decât pentru realizările și eforturile noastre. Aceasta stabilește scena pentru formarea unei imagini distorsionate a meritelor noastre, a modului nostru de gândire sau a valorilor și abilităților noastre.
Lucrul logic este că, pe măsură ce ne maturizăm, dezvoltăm o perspectivă mai realistă asupra abilităților noastre și suntem conștienți de limitările și defectele noastre. Dar nu este întotdeauna cazul. Uneori prejudecățile superiorității prind rădăcini.
De fapt, cu toții avem tendința de a ne vedea pe noi înșine într-o lumină pozitivă. Când ne vor întreba cum suntem, ne vom evidenția cele mai bune calități, valori și abilități, astfel încât atunci când ne comparăm cu ceilalți, să ne simțim mai bine. Este normal. Problema este că uneori ego-ul poate juca trucuri, determinându-ne să acordăm mai multă importanță abilităților, caracteristicilor și comportamentului nostru decât cele ale altora.
De exemplu, dacă suntem mai sociabili decât media, vom avea tendința să credem că sociabilitatea este o trăsătură foarte importantă și îi vom supraestima rolul în viață. De asemenea, este probabil ca, deși suntem sinceri, să ne exagerăm nivelul de onestitate atunci când ne comparăm cu ceilalți.
În consecință, vom crede că, în general, suntem peste medie deoarece am dezvoltat la cele mai înalte niveluri acele caracteristici care „fac cu adevărat diferența” în viață.
Un studiu realizat la Universitatea din Tel Aviv a dezvăluit că, atunci când ne comparăm cu ceilalți, nu folosim standardul normativ al grupului, ci mai degrabă ne concentrăm mai mult asupra noastră, ceea ce ne face să credem că suntem superiori față de restul membrilor.
Psihologul Justin Kruger a constatat în studiile sale că „Aceste prejudecăți sugerează că oamenii se„ ancorează ”în evaluarea abilităților lor și se„ adaptează ”insuficient pentru a nu lua în considerare abilitățile grupului de comparație". Cu alte cuvinte, ne evaluăm pe noi înșine dintr-o perspectivă profund egocentrică.
Mai multă superioritate iluzorie, mai puțină creștere
Daunele efectuate de efectul Wobegon depășesc cu mult orice beneficiu pe care ni-l aduce.
Persoanele cu această părtinire pot ajunge să creadă că ideile lor sunt singurele valabile. Și pentru că și ei cred că sunt mai deștepți decât media, ajung să nu simtă nimic care nu se potrivește cu viziunea lor asupra lumii. Această atitudine îi limitează deoarece îi împiedică să se deschidă către alte concepte și posibilități.
Pe termen lung, devin oameni rigizi, egocentri și intoleranți, care nu ascultă de alții, dar se agață de dogmele și modurile lor de gândire. Dezactivează gândirea critică care le permite să facă un exercițiu de introspecție sinceră, așa că ajung să ia decizii proaste.
Un studiu realizat la Universitatea din Sheffield a concluzionat că nu scăpăm de efectul Wobegon nici atunci când suntem bolnavi. Acești cercetători au cerut participanților să estimeze cât de des se angajează ei și colegii lor în comportamente sănătoase și nesănătoase. Oamenii au raportat că s-au angajat în comportamente sănătoase mai des decât în medie.
Cercetătorii de la Universitatea din Ohio au descoperit că mulți pacienți cu cancer în stadiu terminal au considerat că vor depăși așteptările. Problema, potrivit acestor psihologi, este că această încredere și speranță l-au făcut deseori „Alegeți un tratament ineficient și debilitant. În loc să prelungească viața, aceste tratamente reduc semnificativ calitatea vieții pacienților și le slăbesc capacitatea și cea a familiilor lor de a se pregăti pentru moartea lor. "
Friedrich Nietzsche se referea la persoanele prinse în efectul Wobegon definindu-le „Bildungsphilisters”. Prin aceasta a înțeles cei care se laudă cu cunoștințele, experiența și abilitățile lor, chiar dacă în realitate acestea sunt foarte limitate, deoarece se bazează pe cercetări auto-conforme.
Și aceasta este tocmai una dintre cheile limitării prejudecății superiorității: dezvoltarea unei atitudini de sfidare față de sine. În loc să fim mulțumiți și să credem că suntem peste medie, ar trebui să încercăm să continuăm să creștem, provocându-ne credințele, valorile și modul de gândire.
Pentru aceasta trebuie să învățăm să calmăm ego-ul pentru a scoate la iveală cea mai bună versiune a noastră. Fiind conștient că prejudecățile superiorității se încheie prin recompensarea ignoranței, o ignoranță motivată din care ar fi mai bine să scapi.
Surse:
Wolf, JH & Wolf, KS (2013) Efectul Lake Wobegon: Toți pacienții cu cancer sunt peste medie? Milbank Q; 91 (4): 690-728.
Beer, JS & Hughes, BL (2010) Sisteme neuronale de comparație socială și efectul „peste medie”. Neuroimage; 49 (3): 2671-9.
Giladi, EE & Klar, Y. (2002) Când standardele sunt la îndemână: prejudecăți de superioritate neselectivă și inferioritate în judecățile comparative ale obiectelor și conceptelor. Jurnalul de Psihologie Experimentală: Generalități; 131 (4): 538-551.
Hoorens, V. și Harris, P. (1998) Distorsiuni în rapoartele despre comportamentele de sănătate: Efectul intervalului de timp și supefuoritatea iluzorie. Psihologie și sănătate; 13 (3): 451-466.
Kruger, J. (1999) Lacul Wobegon să fie plecat! „Efectul sub medie” și natura egocentrică a judecăților de capacitate comparativă. Jurnalul de Personalitate și Psihologie Socială; 77(2): 221-232.
Van Yperen, N. W & Buunk, BP (1991) Comparații referențiale, comparații relaționale și orientare la schimb: relația lor cu satisfacția conjugală. Personalitatea și Social Psihologie Buletinul; 17 (6): 709-717.
Cross, KP (1977) Nu se poate, dar vor fi perfecționați profesorii? Noi direcții pentru învățământul superior; 17: 1-15.
Preston, CE și Harris, S. (1965) Psihologia șoferilor în accidente de circulație. Jurnalul de Psihologie Aplicată; 49(4): 284-288.
Intrarea Efect Wobegon, de ce credem că suntem peste medie? a fost publicat pentru prima dată în Colțul Psihologiei.
