Restavanu cinque. Cesare sapia quale eranu i so ultimi cumpagni in quellu ghjornu incredibile è ùn pudia chè teme li.
In a fuga site mercenarii: a squadra smette di esse quella stampata nantu à a maglia è cumincia à coincide cù l'omi chì avete à fiancu à voi, ma appena u scopu hè a vittoria, torna tutti i nemichi. Avianu ghjustu passatu u flamme rouge è in quellu ultimu chilometru a tensione era alta.
Ùn era micca solu qualsiasi tappa, uni pochi di mumenti ùn li separavanu da un scopu cum'è l'altri: vince ci significava cunsacrassi trà i dii di ciclismu. Derrière là, au-delà de ces dernières courbes, se trouvait Pinerolo, où en 1949 Coppi a levé ses bras vers le ciel après un autre affrontement épocal avec Bartali, le rival de tous les temps, dans un «stade mangeant l'homme», forse la meilleure étape du storia di u Giro.
Tutti cunnuscianu u valore implicitu di sta vittoria. Si stavanu fighjulendu da un bellu pezzu, ma avà u tempu era finitu: qualchì mumentu è qualchissia si ne andava, circendu à anticipà l'altri à a linea d'arrivu. Ultimu angulu. Brambilla attacca, u sprint principia: quelli secondi cumincianu quandu tuttu diventa neru, fora di focu. Un penseru solu risona: spinghje, spinghje, spinghje.
E zampe brusgianu - un stadiu cusì li distrugge - ma Cesare sà ch'ellu deve dà una spinta in più, è dopu un'altra. Ùn sente più nunda, fora di u rimore causatu da i stridi incitanti di u flagship attraversu a radio. Pocu manca.
Un sforzu di più: sà ch'ellu ùn hà più energia à l'internu, ma hà da fà scopre l'impussibile, perchè quì u pussibile ùn basta micca. Circà. Ùn ci hè nimu trà ellu è a linea d'arrivu: hè in testa. Ultime cavalcate, e ghjambe si fermanu, a manu dritta lascia u manubriu è si alza, esultante. Era statu u più veloce, u più forte. Avia vintu.
Per a prima volta in a so carriera, à 31 anni, puderia riesce e so bracce versu u celu, ma micca per a vittoria di un cumpagnu di squadra. A vittoria sta volta era tutta a so. Cesare Benedetti avia cunquistatu Pinerolu.
Pò parè un paradossu, ma ùn ci hè sport in u mondu induve a squadra conta più chè in bissicletta.
Ùn ci hè altru sportu induve l'atleti cercanu in elli i resti più prufondi è piatti di quella energia chì hè stata cunvertita in pedalata in i centu cinquanta, duiecentu chilometri dighjà parcorsi.
U ciclismu hè un pattu, un cuntrattu fattu di parolle, di sguardi trà ottu esseri umani. In questu pattu a maggioranza dà, sapendu chì ùn riceveranu nunda in ritornu. Ancu in questu ricunnosce a bellezza di a bicicletta: ci hè un altu gradu di gratuità in a relazione trà u capitanu è l'ala.
U wingman sà ch'ellu deve dà tuttu per u so capitanu, u capitanu sà chì da u so wingman riceverà ancu l'anima, se necessariu.
Hè una relazione di profonda fiducia mutuale.
Se u capitanu vince, a squadra vince.
Tuttavia, ancu per un omu di l'ala ghjunghje quellu mumentu quandu a squadra li dice: "Vai!". Forse alcuni
accade parechje volte, ma per altri l'uppurtunità sò poche, è dunque l'ughjettu di i sogni.
Cesare, u 23 di maghju di u 2019, hà intesu dì "Vai!" è si n'andò, più veloce di tutti: u sognu era infine realità.
Cesare Benedetti (3 d'aostu 1987, Rovereto) hà fattu u so debuttu cum'è prufessiunale in u 2010 cù a squadra tedesca NetApp (à l'epica squadra Continentale), chì in 2016 hà cambiatu u so nome in Bora-Hansgrohe. Il obtient sa première victoire à l'occasion de la douzième étape du Giro d'Italia 2019, dédiée à Fausto Coppi (Cuneo-Pinerolo), battant ses coéquipiers dans un sprint.
L'articulu L'aleru: maestru di vita Da Natu in u sport.